Radu Beligan

Artist de inalta clasa, mai mult francez decat roman, deoarece cariera lui a stralucit timp de un sfert de veac pe scenele si in studiourile pariziene, “Dorulet”, cel mai bun prieten al meu si al familiei mele, ramane una din figurile cele mai luminoase cu care mi-am incrucisat destinul.
A fost intre noi o prietenie unica. “Dorulet” era un membru al familie noastre. Erau nepretuite serile petrecute in interminabile discutii despre viata si arta, vacantele petrecute impreuna cu plimbari pe la manastirile din Valcea si lecturi pasionante, cu proiectele teatrale comune care isi asteptau implinirea tocmai cand boala l-a indepartat de scena.
Ultimul rol pe care l-a jucat pe scena Nationalului in compania Olgai Tudorache a fost si unul din cele mai longevive succese ale primei scene. Pusese in acest personaj toata fiinta lui carismatica, de o sensibilitate “ a fleur de coeur” si intreaga lui experienta de regizor a dirijat pe Maria Casares, Valentina Cortes sau Monica Vitti.
Rafinamentul lui isi gasea un prilej de bucurii si in arta culinara, acest “violon d’Ingres” care ne-a rasfatat de-a lungul mulotr seri memorabile…
Un om-orchestra, cu vocatia prieteniei, un om cu o mare caldura sufleteasca si o imensa generozitate…
Scaunul lui va sta mereu la masa noastra, iar noi vom continua sa-l socotim printre noi, pentru ca viata sa ne para suportabila.

 

Dinu Cernescu

Doru avea vocatia prieteniei. Am cunoscut zeci de persoane mult ravnite care acordau prietenia lor pentru ca stiau ca vor primi o nobila reciprocitate. Iubea armonia, eleganta vorbei si a ideilor. Era, in felul lui, un nobil. Egoist cu frumosul. Tradator cu uratul. Humorul lui era molipsitor. Alaturi de el am ras cel mai mult cu pofta de tot ce ne inconjoara.


Marius Bodochi

A sti ce este un actor si a fi un actor sunt polurile intre care a trait, a suferit, a iubit si cred, uneori, a si “urat” artistul Doru Popescu.
A stiut, a putut, a visat, a cazut, a iertat si… a plecat!
Parea vulnerabil, dar in acelasi timp parea de o duritate care era a propriei sale sensibilitati expusa in scena. Lumea teatrului l-a recunoscut si apreciat, iar lumea filmului european l-a impus ca pe un talent aparte. Ne ramane amintirea lui din spectacolele vazute, ne raman filmele lui. Asa ca nu ar trebui sa fim tristi, ci poate mai buni, mai drepti, mai sensibili in fata talentului! Oricum talentul nu moare niciodata. Daca nu ma credeti priviti un film cu Doru, si o sa vi se faca dor…

 

Silvia Kerim

L-am cunoscut acum 20 de ani la Paris. M-a impresionat din prima clipa eleganta lui. Casa lui.
Prieten adevarat, Doru mi-a fost foarte aproape acolo, printre straini – cat si acasa, de cate ori m-am simtit ca printre straini.